1. Nu vezi că toată nefericirea ta decurge din convingerea ciudată că eşti neputincios?
Neputinţa e preţul păcatului. Starea de neputinţă e condiţia păcatului, singura cerinţă pe care o are pentru a fi crezut. Numai neputincioşii pot să creadă în el. Enormitatea nu îi atrage decât pe cei ce se cred mici. Si numai cei ce cred mai întâi că sunt mici pot să vadă vreo atracţie în asta. Trădarea Fiului lui Dumnezeu e mecanismul de apărare al celor ce nu se identifică cu Fiul. Şi eşti fie de partea lui, fie împotriva lui; fie îl iubeşti, fie îl ataci; fie îi protejezi unitatea, fie îl vezi sfărâmat şi ucis de atacul tău.
2. Nimeni nu crede că Fiul lui Dumnezeu este neputincios, iar cei ce se văd neputincioşi precis nu se cred Fiul lui Dumnezeu. Ce altceva pot fi decât duşmanul lui? Şi ce altceva pot face decât să îi pizmuiască puterea şi, prin pizma lor, să aibă frica ei? Aceştia sunt întunecaţii, tăcuţi şi temători, singuri şi necomunicativi, temându-se că puterea Fiului lui Dumnezeu îi va ucide şi ridicându-şi neputinţa împotriva lui. Ei se alătură armatei neputincioşilor, să îşi ducă războiul de răzbunare, amărăciune şi ciudă împotriva lui, să îl facă una cu ei. Neştiind că sunt una cu el, ei nu ştiu pe cine urăsc. Sunt o armată tare jalnică, fiecare în parte la fel de capabil să îşi atace fratele sau să se atace pe el însuşi pe cât e de capabil să îşi aducă minte că au crezut că au o cauză comună.
3. Frenetici, zgomotoşi şi tari par cei întunecaţi! Dar nu îşi cunosc „duşmanul", ştiind doar atât: că îl urăsc. În ură s-au întrunit, dar nu s-au unit unul cu altul. Căci, dacă s-ar fi unit, ura ar fi imposibilă. Armata neputincioşilor trebuie dispersată în prezenţa puterii. Cei puternici nu trădează niciodată, pentru că nu au nevoie să viseze la putere, nici să treacă de la vis la act. Cum ar acţiona o armată în vise? Absolut oricum. Poate fi văzută atacând pe oricine cu orice. În vise nu există raţiune. O floare se preface într-o suliţă înveninată, un copil devine un uriaş şi un şoarece rage ca un leu. Iar iubirea se preface la fel de uşor în ură. Asta nu e o armată, ci o casă de nebuni. Ce pare un atac planificat e balamuc.
4. Armata neputincioşilor e tare slabă. Nu are arme, nici duşman. Da, poate invada lumea şi îşi poate căuta un duşman. Dar nu poate găsi ce nu există. Da, poate visa că şi-a găsit un duşman, dar acesta se va schimba chiar în vreme ce îl atacă, aşa că va fugi să îşi găsească altul, şi altul, şi nu va ajunge niciodată la izbândă. Şi, tot fugind aşa, se năpusteşte asupra ei, crezând că şi-a zărit marele duşman ce scapă întruna atacului ei ucigaş preschimbându-se în altceva. Cât de perfid pare acest duşman, ce se preschimbă aşa încât e imposibil până şi să îl recunoşti.
5. Ura însă trebuie să aibă o ţintă. Credinţa în păcat nu poate exista fără un duşman. Din cei ce cred în păcat, cine ar îndrăzni să creadă că nu are duşman? Ar putea să admită că nimeni nu l-a sleit de puteri? Raţiunea l-ar îndemna, cu siguranţă, să nu mai caute ce nu e de găsit. Dar, mai întâi, trebuie să fie dispus să perceapă o lume în care acesta nu există. Nu e necesar să înţeleagă cum o poate vedea. Şi nici nu trebuie să încerce. Căci, dacă se va concentra asupra unui lucru pe care nu îl poate înţelege, îşi va scoate în evidenţă neputinţa şi va lăsa păcatul să îi spună că precis îşi este propriul lui duşman. Dar să îşi pună aceste întrebări, asupra cărora trebuie să se pronunţe, şi asta se va face pentru el:
Doresc o lume condusă de mine în locul unei lumi ce mă conduce?
Doresc o lume în care sunt puternic, şi nu neputincios?
Doresc o lume în care nu am duşmani şi nu pot să păcătuiesc?
Şi vreau să văd ce am negat pentru că este adevărul?
6. Poate că ai răspuns deja la primele trei întrebări, dar nu şi la ultima. Căci aceasta pare încă înfricoşătoare şi diferită de celelalte. Raţiunea însă te asigură că sunt identice. Am spus că anul acesta va scoate în evidenţă identitatea lucrurilor identice. Această întrebare finală, chiar ultima asupra căreia e necesar să te pronunţi, mai pare să conţină o ameninţare pe care celelalte şi-au pierdut-o pentru tine. Iar această diferenţă închipuită îţi atestă convingerea că adevărul poate fi duşmanul pe care încă trebuie să îl găseşti. Aici deci ar părea să fie ultima speranţă ce ţi-a mai rămas să găseşti
păcatul şi să nu accepţi puterea.
7. Nu uita că opţiunea între păcat şi adevăr, neputinţă şi putere, e opţiunea între a ataca şi a vindeca. Căci vindecarea decurge din putere, iar atacul din neputinţă. Cel pe care îl ataci nu poţi să vrei să îl vindeci. Şi cel pe care îl vrei vindecat trebuie să fie cel pe care ai ales să îl fereşti de atac. Şi ce e această decizie, dacă nu opţiunea între a-l vedea cu ochii trupului şi a-l lăsa să ţi se reveleze prin viziune? Cum se ajunge, în urma acestei decizii, la efectele ei nu e problema ta. Dar ce vrei să vezi trebuie să fie opţiunea ta. Cursul acesta priveşte cauza, nu efectul.
8. Cântăreşte-ţi atent răspunsul la ultima întrebare pe care ai lăsat-o tot fără răspuns. Şi lasă-ţi raţiunea să îţi spună că trebuie să aibă un răspuns şi că i se răspunde în celelalte trei. Şi atunci iţi va fi clar că, privind efectele păcatului sub orice formă, tot ce trebuie să faci e, pur şi simplu, să te întrebi:
Asta vreau să văd? Asta vreau?
9. Asta e singura ta decizie; asta e condiţia pentru ce se petrece. Modul în care se întâmplă e irelevant, dar nu şi motivul pentru care se întâmplă. Ai control asupra ei. Şi, dacă alegi să vezi o lume fără vreun duşman, în care nu eşti neputincios, ţi se vor da mijloacele să o vezi.
10. De ce e atât de importantă ultima întrebare? Raţiunea îţi va spune şi de ce. E identică cu celelalte trei, dar nu în ce priveşte timpul. Celelalte sunt decizii ce pot fi luate, lăsate şi reluate. Dar adevărul e constant şi implică o stare în care oscilările sunt imposibile. Îţi poţi dori o lume pe care o conduci şi care nu te conduce, şi te poţi răzgândi. Poţi dori să îţi schimbi neputinţa cu puterea, şi poţi renunţa la această dorinţă în clipa în care te atrage sclipirea unui păcat. Şi poţi să vrei să vezi o lume nepăcătoasă, şi să te laşi ispitit de un „duşman" să îţi foloseşti ochii trupului şi să schimbi ce îţi doreşti.
11. Ca şi conţinut, toate întrebările sunt identice. Căci fiecare te întreabă dacă eşti dispus să schimbi lumea păcatului cu cea pe care o vede Spiritul Sfânt, din moment ce tocmai pe aceasta o neagă lumea păcatului. De aceea, cei ce văd păcatul văd negarea lumii reale. Dar ultima întrebare adaugă dorinţa de constanţă năzuinţei tale de-a vedea lumea reală, aşa că dorinţa devine singura pe care o ai. Răspunzând „da" la ultima întrebare, adaugi sinceritate la deciziile pe care le-ai luat deja la celelalte întrebări. Căci numai atunci vei renunţa la opţiunea de-a te mai răzgândi. Când nu o mai vrei pe aceasta, le-ai răspuns şi celorlalte pe deplin.
12. De ce crezi că eşti nesigur că li s-a răspuns celorlalte? Ar mai fi oare necesar să fie puse atât de des, dacă li s-ar fi răspuns? Până nu iei decizia finală, răspunsul e deopotrivă „da" şi „nu". Căci ai răspuns „da" fără să percepi că „da" trebuie să însemne „nu nu". Nimeni nu decide împotriva fericirii sale, dar poate să o facă dacă nu vede că o face. Şi dacă îşi vede fericirea într-o continuă schimbare - acum aşa, acum altfel, şi acum o umbră eludantă, nelegată de nimic -, chiar că decide împotriva ei.
13. Fericirea eludantă, sau fericirea în formă schimbătoare, care variază în funcţie de loc şi timp, e o iluzie fără înţeles. Fericirea trebuie să fie constantă, pentru că se atinge renunţând la dorinţa de inconstant. Bucuria nu poate fi percepută decât printr-o viziune constantă. Iar viziunea constantă li se poate da doar celor ce doresc constanţa. Puterea dorinţei Fiului lui Dumnezeu rămâne dovada că cel ce se vede neputincios se înşeală. Doreşte orice lucru vrei, şi îl vei privi şi socoti real. Niciun gând nu poate fi lipsit de puterea de-a elibera sau de-a ucide. Şi niciunul nu poate să părăsească mintea celui care l-a gândit sau să îl lase neafectat.
„A COURSE IN MIRACLES”
