Următorul glosar este extras din Glosarul
lucrării
„A COURSE IN MIRACLES” de
Kenneth Wapnick.
Conceptele prezentate sunt de importanţă centrală pentru
înţelegerea cursului. Abrevierea î.e. (înţelegere
eronată) stă pentru interpretarea egoistă, iar î.c. (înţelegerea
corectă) pentru modul de a privi al SFÂNTULUI DUH.
A avea şi a fi Starea
ÎMPĂRĂŢIEI CERULUI, în care nu există nici o deosebire între ceea ce avem şi
ceea ce suntem; o expresie a principiului abundenţei; tot ce avem vine de la
DUMNEZEU şi nu se poate pierde niciodată, nici nu ne poate lipsi, inclusiv
IDENTITATEA noastră ca fiind FIUL SĂU; o parte integrantă esenţială a lecţiilor
SFÂNTULUI DUH.
A da şi a primi ( a dărui şi a
dobândi)
î.e.: Atunci când cineva dă, are mai puţin, convingere care
sprijină credinţa egoului în penurie (lipsă) şi sacrificiu şi ilustrează
propriul său principiu, cel de "a da pentru a căpăta"; întrucât egoul
crede că poate să facă cadou darurile sale de vinovăţie şi teama, versiunea sa
de a dărui este, de fapt, proiecţia.
î.c.: A dărui şi a dobândi e unul şi acelaşi lucru; aceasta
oglindeşte principiul abundenţei şi legea extinderii, care sunt valabile în
CER: mintea nu poate pierde niciodată ceva, căci atunci când iubire dăruieşti,
iubire dobândeşti; darurile Spiritului sunt daruri calitative, nu cantitative;
de aceea ele sporesc atunci când sunt împărtăşite; acelaşi principiu este
valabil şi la nivelul egoului: atunci când împărtăşeşti vinovăţie (proiecţie),
o şi capeţi. Vezi: a da.
A face / a plăsmui şi a
crea
Spiritul creează, în timp ce egoul face, respectiv plăsmuieşte. În
cunoaştere: Creaţia are loc numai în lumea cunoaşterii şi creează adevărul. În
percepţie: Facerea sau plăsmuirea duce numai la iluzii, numite şi creaţii
greşite. Abundenţa Principiul CERULUI, opus credinţei în penurie a egoului;
FIUL LUI DUMNEZEU nu poate duce lipsă de ceva, nici nu poate avea vreo nevoie,
fiindcă darurile lui DUMNEZEU, care, la creare I-au fost dăruite întru
eternitate, sunt mereu cu el.
Atacul
Încercarea de a justifica proiectarea vinovăţiei asupra altora,
arătând păcătoşenia şi vina lor, pentru ca noi să ne putem simţi liberi de
acestea; întrucât atacul reprezintă întotdeauna o proiectare în afară a
responsabilităţii pentru separare, el nu este niciodată justificat; se mai
foloseşte pentru a desemna păcatul separării comis împotriva lui Dumnezeu, în
urma căruia ne aşteptăm la un contraatac al lui Dumnezeu. (Notă: atacul şi
separarea sunt folosite, practic, ca sinonime.)
Boala
Un conflict din cadrul minţii (vinovăţia), care este împins
("exportat") către nivelul corpului; încercarea egoului de a se apăra
împotriva adevărului (spiritului), concentrându-şi atenţia asupra trupului; un
trup bolnav este efectul minţii bolnave sau separate care l-a generat, şi
reprezintă dorinţa egoului de ai învinovăţi pe alţii, sacrificându-ne pe noi
înşine şi proiectând responsabilitatea pentru acest atac asupra celorlalţi.
Cauza şi efectul
Ele se află în raport de interdependenţă, dat fiind că existenţa
unuia atrage după sine existenţa celuilalt; de aici rezultă că ceva, care nu
este cauză, nu poate exista, întrucât tot ce este există are efecte.
În cunoaştere: DUMNEZEU este singura CAUZĂ, şi FIUL SĂU Îi este
EFECTUL.
În percepţie: Păcatul separării este cauza visului despre
suferinţă şi moarte, care este, la rândul său, efectul păcatului; iertarea
ridică păcatul, prin faptul că arată celorlalţi că "păcatele" lor nu
au avut nici un efect asupra noastră; dacă păcatul nu are nici un efect, el nu
poate fi cauză şi, prin urmare, nu poate exista.
CERUL
Lumea cunoaşterii, în care sălăşluieşte Dumnezeu şi CREAŢIA SA, în
unitatea VOII SALE şi a SPIRITULUI SĂU; cu toate că lumea percepţiei exclude
CERUL; el poate fi reflectat (oglindit) aici în relaţia sfântă şi în lumea
reală.
CHRIST
A DOUA PERSOANĂ a TREIMII; UNICUL FIU AL LUI DUMNEZEU sau
totalitatea FIINŢEI; SINELE, pe care DUMNEZEU L-a creat prin extinderea
SPIRITULUI SĂU; cu toate că CHRIST este CREATOR asemenea TATĂLUI SĂU, el nu
este TATĂL, fiindcă DUMNEZEU L-a creat pe CHRIST, dar CHRIST nu l-a creat pe
DUMNEZEU.
(Notă: CHRIST nu se
confundă în mod exclusiv cu Isus.)
Clipa sfântă
Intervalul de timp în care alegem iertarea în locul vinovăţiei,
miracolul în locul reproşului, SFÂNTUL DUH în locul egoului; este o expresie a
acelei fărâme de bunăvoinţă din partea noastră de a trăi prezentul care se
deschide către eternitate, în loc de a ne crampona de trecut, care ne ţine
ferecaţi în iad; mai este folosit pentru a desemna clipa sfântă finală, apogeul
tuturor clipelor sfinte pentru care am optat pe cărarea noastră.
Creaţia
Extinderea fiinţei sau spiritului lui DUMNEZEU, a CAUZEI, al cărei
efect este FIUL SĂU; este descrisă ca fiind PRIMA VENIRE A LUI CHRIST; este
funcţia FIULUI în CER, de a crea precum Dumnezeu L-a creat pe El.
(Notă: Creaţia există numai
la nivelul cunoaşterii şi nu este identică cu creativitatea, aşa cum
"cunoaştem" din lumea percepţiei.)
Credinţa
Expresia deciziei noastre de a ne pune încrederea în ceva;
libertatea de a crede în ego sau în SFÂNTUL DUH, în iluzia păcatului din
ceilalţi sau în adevărul sfinţeniei lor ca FII ai lui DUMNEZEU. Cunoaşterea
CERUL, dar şi lumea lui DUMNEZEU şi a Creaţiei Sale unite, înainte de separare;
în cunoaştere nu există diferenţe sau forme şi, de aceea, ea exclude lumea
percepţiei; a nu se confunda cu termenul curent de "cunoaştere", care
conţine un subiect ce "cunoaşte" şi un obiect care este
"cunoscut"; aici cunoaşterea se referă la experimentarea curată,
lipsită de distincţia dintre subiect şi obiect.
Dar / Har
În cunoaştere: Darurile lui DUMNEZEU sunt iubirea, viaţa şi
libertatea. Ele nu pot fi niciodată luate, cu toate că în lumea aceasta pot fi
negate.
În percepţie: î.e.: darurile egoului sunt teama, suferinţa şi
moartea, cu toate că de cele mai multe ori nu sunt recunoscute drept ceea ce
sunt; darurile egoului se capătă prin sacrificiu.
î.c.: Darurile lui Dumnezeu, SFÂNTUL DUH le transpune în iertare
şi bucurie, de care avem parte împărtăşindu-le cu ceilalţi.
Vezi: a dărui şi a
dobândi.
În percepţie: iubirea se exprimă prin iertare; este sentimentul
dăruit nouă de DUMNEZEU, contrastând cu sentimentul propriu egoului: teama;
iubirea devine manifestă întotdeauna atunci când doi se unesc.
JUDECATA DE APOI, JUDECATA
CEA DIN URMĂ Coincide cu sfârşitul Ispăşirii când, ca urmare a VENIRII
DIN NOU A CHRISTului, se va face discriminarea între adevăr şi iluzie şi se va
ridica toată vinovăţia, iar prin aceasta ni se va reîntoarce conştienţa că
suntem FIUL preaiubit al lui DUMNEZEU.
Liberul arbitru, libera
voinţă
Există numai în lume iluzorie a percepţiei, unde se pare că FIUL
LUI DUMNEZEU ar avea puterea de a se separa de DUMNEZEU; de vreme ce pe acest
nivel alegem să fim separaţi, putem, tot aici, să luăm hotărârea de a ne
schimba atitudinea; această libertate a alegerii între mentalitatea noastră şi
cea corectă este singura libertate posibilă în această lume.
Lumea
Nivelul I: efectul credinţei egoiste în separare, care îi este şi
cauza; gândul separării, căruia i s-a dat formă; lumea în care este expresia
credinţei în timp şi spaţiu nu a fost creată de DUMNEZEU, care transcende total
timpul şi spaţiul; dacă nu se face referinţă în mod expres la lumea
cunoaşterii, termenul de lume se referă numai la percepţie, lumea egoului post
separationem.
Nivelul II: î.e.: Lumea separării întăreşte credinţa egoului în
păcat şi vină, prin care este menţinută aparenta existenţă a lumii acesteia.
î.c.: Lume devine locul în care ne învăţăm lecţiile iertării, un
mijloc didactic pe care SFÂNTUL DUH îl foloseşte ca să ne ajute să transcendem
lumea; prin urmare, rostul lumii este să ne înveţe că lumea nu există.
Vezi: Lumea reală.
Lumea reală
Starea minţii, în care lumea percepţiei este eliberată, prin
iertare, de proiecţiile vinovăţiei cu care am împovărat-o; s-a schimbat,
aşadar, atitudinea şi nu lumea, căci vedem prin viziunea lui CHRIST, care
binecuvântează în loc să judece; visul fericit al SFÂNTULUI DUH, care
reprezintă sfârşitul Ispăşirii şi care anulează gândurile noastre de separare,
ceea ce îngăduie lui Dumnezeu să facă pasul final.
Magia
Încercarea de a rezolva o problemă acolo unde ea nu se află;
strategia egoului de a eluda problema reală separarea de DUMNEZEU şi de a o
menţine cât mai departe de RĂSPUNSUL LUI DUMNEZEU; vinovăţia este proiectată
afară din mintea noastră, asupra altora (atac) sau asupra propriului trup
(boală), şi se încearcă rezolvarea ei acolo, în loc să îngăduim ca SFÂNTUL DUH
să o ridice din mintea noastră.
Mântuirea
ISPĂŞIREA sau abolirea separării; prin schimbarea atitudinii
noastre, care atrage după sine iertarea şi miracolul, suntem
"mântuiţi" de credinţa noastră în realitatea păcatului şi a vinovăţiei.
Mecanismele de apărare şi
respingere, strategiile defensive
î.e.: mijloacele pe care le folosim pentru a ne "apăra"
de propria noastră vinovăţie şi teamă, precum şi de atacurile celorlalţi; cele
mai importante mecanisme de apărare sunt negarea şi proiecţia; particularitatea
lor este faptul că provoacă tocmai acel lucru de care ar voi să te scape
("De ce ţie frică nu scapi" n. trad.), întrucât întăresc
credinţa în propria noastră vulnerabilitate, ceea ce, pe de altă parte, ne
amplifică teama şi credinţa că avem nevoie de apărare.
î.c.: mecanismele de apărare şi de respingere sunt interpretate ca
fiind mijloace pentru a ne elibera de teamă; negarea, de exemplu, neagă negaţia
adevărului, iar proiectarea vinovăţiei (culpabilităţii) noastre devine mijlocul
pentru iertarea vinei.
Mentalitate corectă
Acea parte a minţii noastre scindate care ascultă de SFÂNTUL DUH
Vocea iertării şi a raţiunii şi care alege să urmeze călăuzirea Acestuia şi nu
a egoului, pentru a se reîntoarce astfel la MENTALITATEA LUI UNU.
Mentalitatea eronată
Acea parte a minţii noastre scindate care ascultă de vocea
păcatului, a vinovăţiei, a temerii şi atacului şi alege să dea ascultare
dictatului ei, fapt în urma căruia devenim şi mai prinşi în lumea separării;
este aproape întotdeauna identic cu egoul.
Mentalitatea LUI UNU
Este MINTEA lui DUMNEZEU sau MINTEA lui CHRIST; extinderea lui
DUMNEZEU, care este MINTEA unificată a FIINŢEI şi care transcende atât
mentalitatea corectă cât şi mentalitatea eronată;
MENTALITATEA LUI UNU nu există decât la nivelul cunoaşterii.
Mintea
În cunoaştere: Expresia Spiritului care lucrează; mintea şi
spiritul sunt cam acelaşi lucru; spiritul îi conferă minţii energia sa
creatoare.
În percepţie: mijlocul prin care alegem; suntem liberi să credem că
mintea noastră poate fi separată sau despărţită de MINTEA lui DUMNEZEU
(mentalitate eronată) sau ce poate să-I fie restituită (mentalitate corectă);
termenul de minte nu se referă la creier, care este un organ fizic şi, ca
atare, un aspect ale egoului nostru sau al sinelui nostru trupesc.
Miracolul
Schimbarea atitudinii, care ne preschimbă percepţia lumii egoului
lumea păcatului, vinei şi temerii în percepţia SFÂNTULUI DUH, o percepţie a
iertării; este expresia restabilirii unităţii cu aproapele nostru, prin care se
corectează şi se anulează eroarea separării; miracolele transcend legile
acestei lumi şi reflectă legile lui DUMNEZEU; ele se înfăptuiesc de către
SFÂNTUL DUH, sau Iisus, prin noi şi sunt mijlocul atât a vindecării noastre,
cât şi a altora; a nu se confunda cu accepţiunea tradiţională a miracolului ca
fiind modificarea unor fenomene exterioare.
Moartea
î.e.: mărturia ultimă pentru aparenta realitate a trupului şi
pentru separarea de CREATORUL nostru, care este viaţa; dacă trupul moare, înseamnă
că a trăit, deci şi făcătorul său egoul trebuie că este real şi trăieşte:
moartea este înţeleasă ca pedeapsa finală pentru păcatul separării, comis de
noi.
î.c.: părăsirea în linişte a trupului, după ce acesta şi-a
îndeplinit rostul de dispozitiv didactic.
Negarea
î.e.: eludarea vinovăţiei prin expulzarea din conştienţă a
deciziei care a generat-o, sustrăgând-o astfel corecţiei sau ISPĂŞIRII;
întrucâtva similară reprimării; negarea este credinţa egoului că el este tatăl
nostru, şi nu DUMNEZEU. î.c.: negarea este folosită pentru a nega eroarea şi a
afirma adevărul.
Păcatul
Convingerea despre realitatea separării noastre de DUMNEZEU,
separarea fiind privită de ego drept iremediabilă, ea reprezentând atacul
nostru asupra lui DUMNEZEU, CARE nu ne-ar ierta asta niciodată: această
credinţă în păcat atrage după sine vinovăţia, care se cere pedepsită; păcatul
este identic cu separarea şi este conceptul central în sistemul de gândire al
egoului, din care decurg în mod logic toate celelalte (concepte); pentru SFÂNTUL
DUH, păcatele sunt nişte erori care pot (şi trebuie) să fie corectate şi
vindecate.
Percepţia
Nivelul I: Lumea formei şi a percepţiei de după separare; această
lume şi lumea cunoaşterii se exclud reciproc; lumea aceasta se naşte din
credinţa noastră în separare şi nu posedă realitate în afara acestui gând.
Nivelul II: Percepţia provine din proiecţie; ceea ce vedem
lăuntric determină ceea ce vedem în afară; hotărâtoare pentru percepţia noastră
este, aşadar, interpretarea dată de noi "realităţii" şi nu ceea ce,
în mod obiectiv, apare ca fiind real.
î.e.: Perceperea păcatului şi a vinovăţiei ne este de folos pentru
a aboli (anula) credinţa în realitatea separării.
Vezi: Percepţia
adevărată.
Percepţia adevărată
A percepe prin ochii CHRISTului; viziunea, care corectează
percepţiile greşite ale egoului; a nu se confunda cu vederea fizică; este acea
atitudine care ridică (anulează) proiecţiile de culpabilitate (vinovăţie) şi
care ne permite să contemplăm lumea reală în locul unei lumi a păcatului, a vinovăţiei,
a suferinţei şi a morţii.
Principiul penuriei
(lipsei)
Un aspect al vinovăţiei; credinţa că suntem goi şi incompleţi şi
că ne lipsesc cele de care avem nevoie; asta ne face să căutăm idoli sau
relaţii speciale, pentru a umple golul pe care îl simţim în noi înşine; adesea
merge mână în mână cu senzaţia de deprimare, atunci când credem că alţii ne
răpesc pacea de care, în realitate, ne-am lipsit noi înşine; în opoziţie cu
principiul abundenţei, al lui DUMNEZEU.
Proiecţia
Legea fundamentală a minţii: proiecţia produce percepţia ceea ce
vedem lăuntric determină ceea ce vedem în exterior.
î.e.: ea întăreşte vinovăţia, punând-o pe seama altuia, atacând-o
acolo şi negând-o în noi înşine; o încercare de a ne îndepărta
responsabilitatea pentru separare şi de a o pune pe seama altora.
î.c.: principiul extinderii, care ridică vinovăţia, extinzând
(proiectând) iertarea SFÂNTULUI DUH.
Răstignirea
Un simbol pentru atacul egoului asupra lui DUMNEZEU şi, ca atare,
asupra FIULUI SĂU, simbol ce stă mărturie "realităţii" suferinţei, a
sacrificiului şi a morţii, pe care lumea pare să o manifeste; se referă şi la
răstignirea lui Isus, o pildă extremă care a demonstrat că adevărata noastră
IDENTITATE a Iubirii nu poate fi niciodată distrusă, căci moartea nu are nici o
putere asupra vieţii.
Relaţia sfântă
Împreunarea a doi oameni, care odinioară s-au văzut ca fiind
separaţi unul de celălalt, întru viziunea CHRISTului; mijlocul, folosit de
SFÂNTUL DUH pentru abolirea vinovăţiei unei relaţii nesfinte (sau speciale),
prin stabilirea unui nou ţel, al iertării (sau al adevărului).
Relaţiile speciale
Relaţiile asupra cărora proiectăm vinovăţia şi pe care le folosim
drept substitut pentru iubire şi pentru relaţia noastră cu DUMNEZEU; dat fiind
că toate relaţiile speciale menţin vinovăţia, ele întăresc credinţa în
principiul penuriei (lipsei) şi produc tocmai ceea ce vor să preîntâmpine;
toate relaţiile din lumea aceasta încep ca nişte relaţii speciale, datorită
faptului că toate încep cu perceperea separării, care trebuie apoi corectată de
SFÂNTUL DUH, prin iertare, datorită căreia relaţia devine sfântă; există două
forme de relaţii speciale: ura specială justifică proiectarea vinovăţiei prin
atac; iubirea specială ascunde atacul în spatele iluziei iubirii; în această
formă de relaţie credem că nevoile noastre speciale sunt satisfăcute de oameni
speciali cu însuşiri speciale, datorită cărora îi iubim; în acest sens iubirea
specială este întrucâtva identică cu dependenţa.
Revelaţia
Comunicarea directă dintre DUMNEZEU şi FIUL SĂU, care reflectă
forma originară a comunicării stabilită la crearea noastră; ea porneşte de la
DUMNEZEU către FIUL SĂU, dar nu şi viceversa; în această lume este posibilă o
reîntoarcere scurtă la această stare.
Rugăciunea
Aparţine lumii percepţiei, de vreme ce rugăciunea Îl roagă pe
DUMNEZEU să ne dea un lucru de care ni se pare că avem nevoie; singura noastră
rugăciune adevărată este rugăciunea pentru iertare, deoarece aceasta ne face
conştienţi de faptul că avem deja tot ceea ce ne trebuie; modul în care se
foloseşte aici termenul de rugăciune nu include trăirea unirii cu DUMNEZEU, aşa
cum aceasta apare în diferite faze ale liniştii sau ale meditaţiei.
Sacrificiu
O convingere centrală în sistemul de credinţă al egoului: cineva
trebuie să piardă pentru ca altul să câştige; principiul renunţării pentru a
primi (a da pentru a căpăta): de pildă, pentru a câştiga iubirea lui DUMNEZEU,
trebuie să plătim un preţ, de obicei sub forma suferinţei, pentru a ne ispăşi
păcatul (vina); este răsturnarea principiului mântuirii, sau al dreptăţii:
nimeni nu pierde şi toţi câştigă.
Separarea
Credinţa în păcat, credinţă ce susţine o identitate separată de
Creatorul nostru; separarea pare să fi avut loc odinioară, iar lumea care a
răsărit din acest gând este simbolizată de ego; este o lume a percepţiei şi a
formei, a durerii, suferinţei şi morţii; separarea este reală în timp, dar în
eternitate ea este necunoscută.
SFÂNTUL DUH
Persoana a treia a TREIMII, CARE este RĂSPUNSUL lui DUMNEZEU DAT
separării şi puntea de legătură dintre DUMNEZEU şi FIII SĂI separaţi; El vede
iluziile noastre (percepţie) şi ne conduce prin ele către adevăr (cunoaştere);
este VOCEA pentru DUMNEZEU, CARE vorbeşte pentru El şi pentru SINELE nostru
real şi ne aduce aminte de IDENTITATEA de care am uitat: este denumit şi
Mângâietorul, CĂLĂUZA, MIJLOCITORUL şi ÎNVĂŢĂTORUL.
SINELE
Adevărata noastră IDENTITATE ca FIU al lui DUMNEZEU; sinonim cu
CHRISTul, PERSOANA A DOUA A TREIMII; opusul sinelui egoist, pe care l-am
plăsmuit drept substitut (înlocuitor) pentru SINELE creat de DUMNEZEU; în
puţine cazuri se referă la SINELE lui DUMNEZEU.
Spiritul
Esenţa realităţii noastre care, fiind din DUMNEZEU, este neschimbătoare
şi eternă; este opusă trupului întruparea egoului care se schimbă şi moare;
energia spiritului este activată de minte, căreia îi corespunde întrucâtva.
Teama
Sentimentul egoului, care este opusul iubirii, sentiment dăruit
nouă de DUMNEZEU; teama îşi are originea în presupunerea că vom fi pedepsiţi
după cum o cere sentimentul nostru de vinovăţie pentru păcatele noastre;
îngrozitoarea teamă de ceea ce credem că merităm, care rezultă din aceasta, ne
face să ne apărăm pe noi înşine, atacându-i pe alţii, ceea ce nu duce decât la
amplificarea senzaţiei de vulnerabilitate şi teamă, producând un cerc diabolic
(vicios) al temerii şi apărării.
Timpul
Nivelul I: Un element de bază al lumii iluzorii a separării care
provine de la ego, în opoziţie cu eternitatea, care există numai în CER; de
vreme ce timpul pare a fi liniar, el este cu adevărat prezent, în totalitatea
sa, într-o minusculă clipă, care deja a fost corectată şi suspendată de SFÂNTUL
DUH.
Nivelul II: î.e.: mijlocul pentru menţinerea egoului, prin faptul
că păcatele trecutului sunt menţinute cu ajutorul sentimentelor de
culpabilitate şi sunt proiectate în viitor, prin intermediul fricii de
pedeapsă, în timp ce prezentul singurul timp care există este trecut cu vederea.
î.c.: mijlocul pentru abolirea egoului, prin faptul că iertăm
trecutul cu ajutorul clipei sfinte, clipa miracolelor; atunci când iertarea
este deplină, lumea timpului şi-a îndeplinit rostul şi dispare în eternitate.
Treimea
Este constituită din DUMNEZEU TATĂL şi CREATORUL, din FIUL SĂU
CHRISTul SINELE nostru adevărat şi din SFÂNTUL DUH VOCEA pentru DUMNEZEU; în
PERSOANA A DOUA sunt incluse creaţiile noastre; unitatea nivelelor ACESTORA nu
este comprehensibilă în această lume.
Trupul
Nivelul I: Întruparea egoului; gândul separării, pe care mintea îl
proiectează într-o formă; martorul aparent în favoarea realităţii separării;
cuprinde atât corpul nostru fizic cât şi personalitatea noastră.
Nivelul II: Trupul în sine este neutru, nici bun, nici rău: rostul
îi este conferit de către minte.
î.e.: trupul este simbolul vinovăţiei şi atacului.
î.c.: trupul este instrumentul mântuirii, este mijlocul pentru a
demonstra şi a învăţa iertarea, prin care se modifică vinovăţia egoului.
Un curs în miracole
Cursul vorbeşte adesea la persoana întâia; ţelul său nu este
Iubirea sau DUMNEZEU, ci îndepărtarea obstacolelor vinovăţiei şi temerii prin
iertare; aceste obstacole ne împiedică să-L acceptăm pe DUMNEZEU; cursul este
deci preocupat mai degrabă de demascarea şi abolirea egoului, decât de
explicitarea noţiunilor de CHRIST şi Spirit Divin.
VENIREA LUI CHRIST
Restabilirea conştientizării realităţii noastre ca UNICUL FIU AL
LUI DUMNEZEU, realitate de care eram conştienţi la crearea noastră VENIREA LUI
CHRIST; ea precede JUDECATA DE APOI, după care această lume a iluziilor ia
sfârşit.
Vindecarea
Corecţia adusă credinţei întreţinută de către minte în boală, ce
face ca separarea şi trupul să apară ca fiind reale; vindecarea se întemeiază
pe credinţa că IDENTITATEA noastră adevărată este spiritul şi nu trupul; din
această cauză boala, oricare ar fi natura ei, trebuie că este iluzorie, dat
fiind că numai un trup sau un ego pot suferi; vindecarea reflectă, aşadar,
principiul ce spune că în miracole nu există vreo rodine a rangului
dificultăţilor; ea este efectul unirii cu aproapele tău întru iertare şi a
preschimbării perceperii unor trupuri separate într-o percepţie în care ţelul
comun al vindecării stă pe primul plan.
Vinovăţia
Sentimentul pe care îl avem în legătură cu păcatul; totalitatea
tuturor sentimentelor şi convingerilor negative pe care le avem, în majoritatea
lor în mod inconştient, faţă de noi înşine; vinovăţia se bazează pe un
sentiment al unei nevredniciri inerente nouă, care, după toate aparenţele, nu
poate fi remediată nici de atotputernicia lui DUMNEZEU; credem că El cere
pedepsirea noastră pentru păcatul separării, comis de către noi; vinovăţia se
proiectează întotdeauna sub forma atacului fie asupra altora, sub forma mâniei,
fie asupra propriului trup, sub forma bolii.
Vezi: Principiul penuriei
(lipsei)
Visul
Starea de după separare, în care FIUL lui DUMNEZEU visează o lume
a păcatului, vinei şi fricii, crezând că aceasta este realitatea, iar CERUL un
vis; FIUL, în calitate de visător, este cauza lumii, lumea fiind efectul, cu
toate că acest raport dintre cauză şi efect apare în această lume ca fiind
răsturnat, căci părem să fim efectul sau victima lumii; folosit uneori pentru a
desemna visele din somn, deşi nu există vreo deosebire reală între ele şi
visele cu ochii deschişi (ale stării de trezie), dat fiind că ambele fac parte
din lumea iluzorie a percepţiei.
Visul fericit
Corecţia aplicată de SFÂNTUL DUH visului egoist al durerii şi
suferinţei; cu toate că şi visul fericit este o iluzie, el transcende toate
iluziile; este visul iertării, în care contemplăm lumea reală şi găsim
mântuirea.
Viziunea
Percepţia CHRISTului sau a SFÂNTULUI DUH, ce priveşte dincolo de
trup către spirit, care este IDENTITATEA noastră adevărată; viziunea iertării
şi a nepăcătoşeniei (neprihănirii), prin care se vede lumea reală; viziunea
este pur lăuntrică şi oglindeşte decizia de a accepta realitatea în loc de a o
judeca; viziunea nu poate fi confundată, aşadar, cu vederea fizică.