1. Percepţia selectează şi face lumea pe care o vezi. O compune literalmente după cum îi dictează mintea. Legile dimensiunii, formei şi luminozităţii s-ar aplica, poate, dacă alte lucruri ar fi egale. Nu sunt egale. Căci e mult mai probabil că o să descoperi ceea ce cauţi decât ce ai prefera să nu vezi. Deşi domoală şi subţire, Vocea care vorbeşte pentru Dumnezeu nu e înăbuşită - pentru cine vrea să O audă - de toate ţipetele răguşite ale eului şi de aiurelile lui fără sens. Percepţia e o alegere, nu un fapt. Dar de această alegere depinde mult mai mult decât îţi dai tu încă seama. Căci, de vocea pe care alegi să o auzi şi de ce alegi să vezi depinde întru totul tot ce eşti convins că eşti. Percepţia nu e decât o mărturie a convingerii acestea, niciodată a realităţii. Ea îţi poate însă arăta condiţiile în care e posibil să conştientizezi realitatea sau cele în care conştienţa realităţii nu ar putea să fie nicicând.
2. Realitatea nu are nevoie de cooperare din partea ta pentru a fi ea însăşi. Dar conştientizarea ei de către tine îţi necesită ajutorul, pentru că e opţiunea ta. Ascultă ce îţi spune eul şi vezi ce te îndrumă el să vezi; precis te vei vedea minuscul, vulnerabil şi înfricoşat. Te vei simţi deprimat, lipsit de valoare, efemer şi ireal. Vei crede că eşti prada neajutorată a unor forţe ce îţi depăşesc cu mult controlul şi sunt cu mult mai vânjoase decât tine. Şi vei crede că lumea pe care ai făcut-o îţi dirijează destinul. Căci asta va fi credinţa ta. Dar să nu crezi că, fiindcă e credinţa ta, ea şi face realitatea.
3. Există o altă viziune şi o altă Voce în care stă libertatea ta, aşteptând doar opţiunea ta. Şi, dacă îţi pui credinţa în Ele, vei percepe un alt sine în tine. Acest alt sine vede miracolele ca fireşti. Îi sunt la fel de simple şi de fireşti ca trupului respiraţia. Ele sunt răspunsul evident la strigătele de ajutor, singurul pe care îl dă. Eului, miracolele îi par nefireşti pentru că nu înţelege cum se pot influenţa reciproc nişte minţi separate. Nici nu ar putea să se influenţeze. Dar minţile nu pot fi separate. Acest alt sine e cât se poate de conştient de asta. El recunoaşte, aşadar, că miracolele nu afectează mintea altuia, ci numai propria sa minte. Ele schimbă întotdeauna mintea ta. Alta nu există.
4. Nu îţi dai seama chiar cât de afectată îţi este raţiunea de ideea separării. Raţiunea stă în sinele celălalt, pe care l-ai desprins de conştienţa ta. Şi tot ce ai lăsat să îţi rămână în conştienţă nu e capabil de raţiune. Cum poate segmentul minţii lipsit de raţiune să înţeleagă ce este raţiunea sau să priceapă informaţiile pe care ar vrea să i le dea? Tot felul de întrebări pot apărea în el, dar, dacă întrebarea de bază se naşte din raţiune, nu o va pune. Ca tot ce naşte din raţiune, întrebarea de bază e evidentă, simplă şi de-a pururea nepusă. Dar să nu crezi că raţiunea nu i-ar putea răspunde.
5. Planul lui Dumnezeu pentru mântuirea ta nu s-ar fi putut stabili fără voia şi consimţământul tău. El trebuie să fi fost acceptat de Fiul lui Dumnezeu, căci Fiul trebuie să primească ce îi voieşte Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu voieşte separat de el, şi nici Voia lui Dumnezeu nu stă după timp, să se împlinească. De aceea, ce s-a unit cu Voia lui Dumnezeu trebuie să fie acum în tine, fiind un lucru veşnic. Tu trebuie să fi rezervat un loc în care să poată sta Spiritul Sfânt, şi în care El şi este. El trebuie să fi fost acolo de când a apărut nevoia de El şi a fost satisfăcută în aceeaşi clipă. Aşa ţi-ar spune raţiunea ta, dacă ai asculta. E clar însă că nu aşa raţionează eul. Natura străină de eu a raţiunii tale este dovada faptului că nu vei găsi răspunsul acolo. Dar, dacă trebuie să fie, trebuie să şi existe. Şi, dacă există pentru tine şi are libertatea ta ca scop ce i s-a dat, trebuie să fii liber să îl găseşti.
6. Planul lui Dumnezeu e simplu; nici nu se învârte într-un cerc vicios, nici nu îşi zădărniceşte scopul. El nu are Gânduri în afara celor ce extind Sinele, şi în acestea trebuie să fie inclusă şi voia ta. De aceea, trebuie să existe o parte a ta care Îi cunoaşte Voia şi o împărtăşeşte. Nu are sens să întrebi dacă ce trebuie să fie este. Dar are sens să întrebi de ce nu eşti conştient de ceea ce este, căci trebuie să existe un răspuns, dacă planul lui Dumnezeu pentru mântuirea ta este complet. Şi trebuie să fie complet, pentru că Sursa lui nu cunoaşte ce e aceea incomplet.
7. Unde să fie răspunsul, dacă nu în Sursă? Şi unde eşti tu, dacă nu acolo unde e acest răspuns? Propria ta Identitate - un Efect adevărat al acestei Surse, la fel de mult ca răspunsul - trebuie, atunci, să fie laolaltă şi acelaşi lucru. O, da; ştii asta şi ştii chiar mai mult de atât. Dar orice parte a cunoaşterii ameninţă disocierea la fel de mult ca întregul. Şi veni toată cu orice parte. Iată partea pe care o poţi accepta. Ce îţi indică raţiunea poţi să vezi, pentru că mărturiile de partea ei sunt clare. Numai cei ce sunt complet demenţi pot să le desconsidere, iar tu ai trecut de această fază. Raţiunea în sine e un mijloc ce slujeşte scopului Spiritului Sfânt. Nu e reinterpretată şi redirijată din obiectivul păcatului, cum sunt celelalte. Căci raţiunea nu se numără printre mijloacele accesibile eului.
8. Credinţa, percepţia şi convingerea pot fi investite greşit şi pot servi atât nevoilor marelui amăgitor, cât şi adevărului. Dar raţiunea nu îşi găseşte locul în nebunie, nici nu poate fi ajustată să corespundă scopului acesteia. Credinţa şi convingerea sunt puternice în nebunie, îndrumând percepţia spre ce a preţuit mintea. Dar raţiunea nu intră deloc în asta. Căci, dacă s-ar aplica raţiunea, percepţia s-ar prăbuşi numaidecât. Nu există raţiune în demenţă, căci ea depinde întru totul de absenţa raţiunii.
Eul nu o foloseşte niciodată, pentru că nu îşi dă seama de existenţa ei. Cei parţial demenţi au acces la ea şi numai ei au nevoie de ea. Cunoaşterea nu depinde de ea, iar nebunia nu o lasă să intre.
9. Prin voia ta unită cu a Tatălui, partea minţii în care stă raţiunea s-a consacrat desfacerii demenţei. Aici s-a acceptat şi împlinit - simultan - scopul Spiritului Sfânt. Raţiunea e străină de demenţă, iar cei ce o folosesc au dobândit un mijloc care nu poate fi aplicat păcatului. Cunoaşterea depăşeşte cu mult orice posibilitate de-a fi dobândită. Dar raţiunea poate servi la deschiderea uşilor pe care le-ai închis să îi opreşti accesul.
10. Ai ajuns foarte aproape de acest moment. Credinţa şi convingerea s-au reorientat şi ai pus întrebarea pe care eul nu o va pune niciodată. Oare nu îţi spune acum raţiunea că întrebarea trebuie să fi venit din ceva ce nu cunoşti, dar care trebuie să îţi aparţină? Credinţa şi convingerea, susţinute de raţiune, nu pot să nu ducă la o percepţie schimbată. Şi, prin această schimbare, se face loc viziunii. Viziunea se extinde dincolo de ea însăşi, după cum face şi scopul căruia îi slujeşte, şi toate mijloacele necesare înfăptuirii ei.
„A COURSE IN MIRACLES”
