1. Raţiunea nu poate vedea păcate, dar poate vedea greşeli, şi duce la corecţia lor. Ea nu pune preţ pe ele, ci pe corecţia lor. Raţiunea îţi va mai spune că, atunci când crezi că păcătuieşti, ceri ajutor. Dar, dacă nu vei accepta ajutorul pe care îl ceri, nu vei crede că eşti în măsură să îl dai. Aşa că nu îl vei da, menţinându-ţi astfel convingerea. Căci orice greşeală necorectată te amăgeşte în privinţa puterii tale de-a o corecta. Dacă poate corecta şi nu o laşi să corecteze, ţi-o negi atât ţie, cât şi fratelui tău. Iar, dacă împărtăşeşte şi el aceeaşi convingere, veţi crede amândoi că sunteţi osândiţi. Te-ai putea scuti de aşa ceva, şi pe tine şi pe el. Căci raţiunea nu face loc corecţiei numai în tine.
2. Corecţia nu poate fi acceptată, nici refuzată de tine, fără fratele tău. Păcatul ar susţine că poate. Dar raţiunea îţi spune că, atât cât vezi păcatul într-unul dintre voi - în fratele tău sau în tine -, nu îl poţi percepe inocent pe celălalt. Oare cine se consideră vinovat, şi vede o lume nepăcătoasă? Şi cine poate să vadă o lume păcătoasă, şi să se vadă separat de ea? Păcatul ar susţine că tu şi fratele tău sunteţi separaţi precis. Dar raţiunea îţi spune că asta precis e o greşeală. Dacă tu şi fratele tău sunteţi uniţi, cum se face că aveţi gânduri private? Şi cum pot nişte gânduri care intră în ce pare doar al tău să nu aibă niciun efect asupra a ce este al tău? Dacă minţile sunt unite, aşa ceva este cu neputinţă.
3. Nimeni nu poate gândi doar pentru el, după cum nici Dumnezeu nu gândeşte fără Fiul Său. Aşa ceva ar fi posibil doar dacă Amândoi ar fi în trupuri, iar o minte ar putea gândi numai pentru ea doar dacă trupul ar fi minte. Căci numai trupurile pot fi separate, şi ireale deci. Casa nebuniei nu poate fi casa raţiunii. Dar e uşor să părăseşti casa nebuniei dacă vezi raţiunea. Nu părăseşti demenţa mergând altundeva. Ci o părăseşti acceptând, simplu, raţiunea acolo unde a fost nebunia. Nebunia şi raţiunea văd aceleaşi lucruri, dar e cert că le privesc diferit.
4. Nebunia e un atac la raţiune care o scoate din minte şi îi ia locul. Raţiunea nu atacă, ci ia liniştită locul nebuniei, înlocuind-o dacă demenţii aleg să o asculte. Dar cei demenţi nu îşi cunosc voia, căci cred că văd trupul şi îşi lasă nebunia să le spună că trupul e real. Raţiunea ar fi incapabilă de aşa ceva. Şi, dacă vrei să aperi trupul împotriva raţiunii, nu vei înţelege nici trupul, nici pe tine însuţi.
5. Trupul nu te separă de fratele tău şi, dacă socoteşti că vă separă, eşti dement. Dar nebunia are un scop, şi crede că are şi mijloacele de-a face scopul respectiv real. Să vezi trupul ca o barieră între ce îţi spune raţiunea că trebuie să fie unit - precis e o nebunie. Nici nu l-ai putea vedea dacă ai auzi glasul raţiunii. Ce poate sta între ce e continuu? Şi, dacă nu stă nimic, cum pot fi ferite alte părţi de ce intră într-o parte? Iată ce ţi-ar spune raţiunea. Gândeşte-te însă ce trebuie să recunoşti, dacă e să fie aşa.
6. Dacă alegi păcatul în locul vindecării, l-ai condamna pe Fiul lui Dumnezeu la ceva ce nu se poate corecta. Îi spui, prin ce-ai ales, că este osândit; separat de-a pururea de tine şi de Tatăl lui, fără speranţa unei reveniri cu bine. Iată ce îl înveţi, şi vei învăţa de la el exact ce l-ai învăţat. Căci poţi să îl înveţi numai că este cum l-ai vrea, şi ce alegi să fie el e ce alegi pentru tine. Dar să nu o consideri ceva înfricoşător. Că eşti unit cu el e fapt, şi nu interpretare. Cum poate fi înfricoşător un fapt, de nu cumva nu bate cu ce îndrăgeşti mai mult ca adevărul? Raţiunea îţi va spune că faptul acesta e eliberarea ta.
7. Nici tu, nici fratele tău nu puteţi fi atacaţi de unul singur. Dar nici unul, nici celălalt nu puteţi accepta, în schimb, un miracol fără ca celălalt să fie binecuvântat de el şi vindecat de durere. Raţiunea, ca iubirea, te reasigură şi nu caută să te înspăimânte. Ţi s-a dat puterea de a-l vindeca pe Fiul lui Dumnezeu pentru că el trebuie să fie una cu tine. Eşti răspunzător de felul în care ajunge să se vadă. Iar raţiunea îţi spune că ţi-e dat să îi schimbi întreaga minte, care e una cu tine, într-o singură clipă. Şi orice clipă slujeşte la deplina corectare a greşelilor lui şi la întregirea lui. În aceeaşi clipă în care alegi să te laşi vindecat, întreaga lui mântuire se vede la fel de deplină ca a ta. Ţi se dă raţiunea să înţelegi că e aşa. Căci raţiunea, binevoitoare ca scopul în slujba căruia se pune ca mijloc, te scoate cu hotărâre din nebunie şi te conduce spre ţelul adevărului. Iar aici te vei debarasa de povara negării adevărului. Asta e povara cea îngrozitoare, nu adevărul.
8. Faptul că tu şi fratele tău sunteţi uniţi e mântuirea ta; darul Cerului, nu darul fricii. Îţi pare Cerul o povară? În nebunie, da. Şi totuşi, ce vede nebunia, raţiunea trebuie să risipească. Raţiunea te asigură că Cerul este ceea ce vrei şi tot ce vrei. Ascultă-L pe Cel Ce vorbeşte cu raţiune şi îţi aliniază raţiunea cu a Lui. Fii dispus să laşi raţiunea să fie mijlocul prin care El te va îndruma cum să îţi depăşeşti demenţa. Nu te ascunde în spatele demenţei ca să scapi de raţiune. Lucrul pe care îl ascunde nebunia, Spiritul Sfânt continuă să îl arate tuturor, ca să îl vadă bucuroşi.
9. Tu eşti mântuitorul fratelui tău. El e al tău. Raţiunea e tare fericită să vorbească despre asta. Tocmai Iubirea a dat iubirii acest plan graţios. Şi ce plănuieşte Iubirea I se aseamănă într-o privinţă: una fiind, Ea vrea să înveţi ce trebuie să fii. Şi, una fiind cu Ea, precis ţi-e dat să dai ce ţi-a dat Ea şi ce îţi dă încă. Petrece-ţi doar o clipă în acceptarea bucuroasă a ce ţi-e dat să îi dai fratelui tău, şi învaţă cu el ce vi s-a dat la amândoi. A da nu e mai binecuvântat decât a primi. Dar nici mai puţin nu este.
10. Fiul lui Dumnezeu e binecuvântat mereu ca unitate. Şi, în timp ce recunoştinţa lui vine spre tine, cel ce l-ai binecuvântat, raţiunea îţi va spune că nu se poate să te afli în afara binecuvântării. Recunoştinţa pe care ţi-o oferă el îţi aminteşte de mulţumirile pe care ţi le aduce Tatăl tău pentru că Îl desăvârşeşti. Şi doar aici îţi spune raţiunea că poţi să înţelegi ce trebuie să fii. Tatăl tău e la fel de aproape de tine ca fratele tău. Dar ce ţi-ar putea fi mai aproape decât propriul tău Sine?
11. Puterea pe care o ai asupra Fiului lui Dumnezeu nu e o ameninţare la adresa realităţii lui. Ci doar o adeverire a ei. Dacă e liber deja, unde ar putea să îi fie libertatea, dacă nu în el însuşi? Şi, dacă îşi neagă libertatea, cine ar putea să îl lege, dacă nu el însuşi? Dumnezeu nu e batjocorit, şi nici Fiul Lui nu poate fi încătuşat decât de propria-i dorinţă. Şi tocmai prin propria-i dorinţă e eliberat. Iată-i puterea, nu slăbiciunea. El e la propria-i discreţie şi milă. Si, unde alege să fie milostiv, e liber. Dar, unde alege să condamne în schimb, e ţinut ca prizonier, aşteptând în lanţuri să se graţieze singur.
„A COURSE IN MIRACLES”
