1. Am tot spus cât de puţin ţi se cere ca să înveţi cursul acesta. Ai nevoie de aceeaşi mică disponibilitate să ţi se transforme întreaga relaţie în bucurie; micul dar pe care I-l oferi Spiritului Sfânt, în schimbul căruia El iţi dă totul; prea-puţinul pe care se bazează mântuirea; mica schimbare a minţii prin care răstignirea se preschimbă în înviere. Şi, fiind adevărat, e atât de simplu, încât nu poate să nu fie înţeles pe deplin. Respins, da, dar nu şi ambiguu. Iar, dacă te pronunţi în defavoarea lui acum, nu o vei face din cauză că e obscur, ci mai degrabă din cauză că preţul acesta mic a părut, după judecata ta, un preţ prea mare pentru pace.
2. Acesta e singurul lucru pe care trebuie să îl faci ca să ţi se dea de toate: viziune, fericire, eliberare de durere şi scăpare deplină de păcat. Nu trebuie să spui decât următorul lucru, dar spune-l cu convingere şi fără rezerve, pentru că în el stă puterea mântuirii:
Sunt răspunzător pentru ce văd.
Eu aleg sentimentele prin care trec şi tot eu decid obiectivul pe care vreau să îl ating.
Şi, tot ce pare să mi se întâmple, cer, şi primesc după cum am cerut.
Nu te mai amăgi că eşti neputincios în faţa a ce ti se face. Recunoaşte doar că te-ai înşelat, şi toate efectele greşelilor tale o să dispară.
3. E cu neputinţă ca Fiul lui Dumnezeu să fie la discreţia unor evenimente din afara lui. E cu neputinţă ca lucrurile ce i se întâmplă să nu fi fost propria lui alegere. Puterea lui de decizie este determinanta fiecărei situaţii în care pare să se găsească, întâmplător sau accidental. Nici accidentul, nici întâmplarea nu sunt posibile în cadrul universului după cum l-a creat Dumnezeu, în afara căruia nimic nu există. Dacă suferi, ai decis că obiectivul tău este păcatul. Dacă eşti fericit, I-ai dat puterea de decizie Celui Care trebuie să decidă, în locul tău, pentru Dumnezeu. Acesta este micul dar pe care I-l oferi Spiritului Sfânt, şi chiar şi pe acesta ţi-l dă ca să ţi-l dai. Căci, prin acest dar, ţi se dă puterea să îţi eliberezi mântuitorul, ca să îţi dea mântuire.
4. Nu Îi pizmui atunci acest mic prinos. Nu îl adu, şi vei ţine lumea cum o vezi acum. Adu-l, şi tot ce vezi se va duce odată cu el. Nicicând nu s-a dat atât de mult pentru atât de puţin. Acest schimb se efectuează şi se menţine în clipa sfântă. Aici, lumea pe care nu o vrei e adusă la cea pe care o vrei. Şi, tot aici, ţi se dă cea pe care o vrei pentru că o vrei. Dar, în vederea acestui schimb, trebuie să recunoşti mai întâi puterea vrerii tale. Trebuie să îi accepţi puterea, nu slăbiciunea. Trebuie să percepi că ceea ce e suficient de puternic să facă o lume poate să se şi desprindă de ea, şi poate să accepte corecţia, dacă e dispus să vadă că nu a avut dreptate.
5. Lumea pe care o vezi nu e decât mărturia deşartă că ai avut dreptate. Martorul acesta e dement. Tu l-ai instruit ce mărturie să depună şi, când ţi-a reprodus-o, l-ai ascultat şi te-ai convins că ceea ce vede e adevărat. Tu ţi-ai făcut-o. Vezi asta, şi vei vedea şi circularitatea raţionamentului pe care se bazează „vederea" ta. Aceasta nu ţi-a fost dată. Ci a fost darul pe care vi l-ai făcut tu ţie şi fratelui tău. Fii dispus, atunci, să i se ia şi să fie înlocuit cu adevărul. Şi, uitându-te la schimbarea din el, ţi se va da să o vezi în tine.
6. Poate nu vezi ce nevoie ai să aduci acest mic prinos. Uită-te, atunci, mai atent la ce este. Şi vezi în el, foarte simplu, toată schimbarea separării cu mântuirea. Eul nu e decât ideea că Fiului lui Dumnezeu pot să i se întâmple lucruri fără voia lui şi, prin urmare, fără Voia Creatorului său, a Cărui Voie nu poate fi separată de a lui. Iată cu ce şi-a înlocuit Fiul lui Dumnezeu voia: o revoltă smintită împotriva unui lucru care trebuie să fie de-a pururi. Iată-i afirmaţia că are puterea să Îl facă neputincios pe Dumnezeu şi să o preia el însuşi, lăsându-se astfel fără ce i-a voit Dumnezeu. Iată ideea smintită pe care ai aşezat-o cu sfinţenie pe altarele tale şi pe care o venerezi. Şi tot ce o ameninţă pare să îţi atace credinţa, căci ţi-ai investit-o în ea. Nu te considera necredincios, căci încrederea şi convingerea cu care crezi în ea sunt într-adevăr puternice.
7. Spiritul Sfânt îţi poate da credinţă în sfinţenie şi viziunea să o vezi cu destulă uşurinţă. Dar nu ai lăsat deschis şi neocupat altarul în care îşi au locul aceste daruri. Unde ar trebui să fie ele, ţi-ai instalat idolii unui alt lucru. Şi dai realitate acestei alte „voi", care pare să îţi spună ce trebuie să se întâmple. Iar ce ţi-ar arăta altceva trebuie, aşadar, să pară ireal. Tot ce ţi se cere e să faci loc adevărului. Nu ţi se cere să faci ceva peste puterea ta de înţelegere. Tot ce ţi se cere să faci e să îl laşi să intre; să nu te mai amesteci în ce se va întâmpla de la sine şi să recunoşti din nou, pur şi simplu, prezenţa lucrului pe care ai crezut că l-ai lepădat.
8. Fii dispus, pentru o clipă, să îţi laşi libere altarele de ce ai pus pe ele, şi nu vei putea să nu vezi ce e de fapt pe ele. Clipa sfântă nu e o clipă de creaţie, ci de recunoaştere. Căci recunoaşterea vine în urma viziunii şi a suspendării judecăţii. Doar atunci este posibil să te uiţi înăuntru şi să vezi ce trebuie să fie acolo, cât se poate de desluşit şi total independent de deducţie şi judecată. Desfacerea nu e sarcina ta, dar de tine depinde să o primeşti sau nu. Credinţa şi dorinţa merg mână în mână, pentru că fiecare crede în ce vrea.
9. Am spus deja că dorinţele deşarte sunt modul în care eul traduce în viaţă ceea ce vrea. Nu există un mod mai bun de-a demonstra puterea voinţei - şi, prin urmare, a credinţei - de a-şi face obiectivele să pară reale şi posibile. Credinţa în ireal duce la adaptarea realităţii pentru a o face să corespundă obiectivului nebuniei. Obiectivul păcatului provoacă percepţia unei lumi înfricoşătoare pentru a-şi justifica scopul. Ce doreşti, vei vedea. Iar, dacă realitatea ei e falsă, o vei susţine nedându-ţi seama de toate ajustările pe care le-ai introdus ca să o faci aşa.
10. Când viziunea e negată, confuzia dintre cauză şi efect devine inevitabilă. Scopul devine acum acela de-a ţine ascunsă cauza de efect şi de-a face efectul să pară o cauză. Această independenţă aparentă a efectului îi permite să fie considerat de sine stătător, capabil să servească drept cauză a întâmplărilor şi sentimentelor pe care cel ce l-a făcut crede că le cauzează acesta. Am vorbit mai devreme despre dorinţa ta de-a-ţi crea propriul creator şi de a-i fi tată, şi nu fiu. Avem de-a face aici cu aceeaşi dorinţă. Fiul este Efectul, a cărui Cauză ar vrea să o nege. El pare astfel să fie cauza, producând efecte reale. Nimic nu poate avea efecte fără o cauză, iar a le confunda una cu alta înseamnă, pur şi simplu, a nu înţelege nici una, nici alta.
11. E nevoie să recunoşti atât că tu ai făcut lumea pe care o vezi, cât şi că tu nu te-ai creat pe tine însuţi. Căci sunt aceeaşi greşeală. Ce e necreat de Creatorul tău nu are nicio influenţă asupra ta. Şi, dacă socoteşti că lucrul ce l-ai făurit iţi poate spune ce vezi şi ce simţi, şi îţi pui credinţa în capacitatea lui de-a-ţi spune aşa ceva, iţi negi Creatorul şi crezi că te-ai făcut tu însuţi. Căci, dacă socoteşti că lumea pe care ai făcut-o are puterea să facă din tine ce vrea ea, confunzi Fiul cu Tatăl; efectul cu Sursa.
12. Creaţiile Fiului sunt ca ale Tatălui său. Dar, creându-le, Fiul nu se amăgeşte că e independent de propria lui Sursă. Uniunea lui cu Ea e sursa capacităţii lui de a crea. Separat de asta, el nu are puterea de-a crea şi ce făureşte nu are niciun înţeles. Nu schimbă creaţia cu nimic, depinde întru totul de nebunia celui care l-a făcut şi nu poate servi la justificarea nebuniei. Fratele tău crede că a făcut lumea împreună cu tine. În felul acesta, el neagă creaţia. Împreună cu tine, el crede că lumea pe care a făcut-o l-a făcut pe el. În felul acesta, el neagă că a făcut-o el.
13. Adevărul însă e că fratele tău şi cu tine aţi fost creaţi amândoi de un Tată iubitor. Care v-a creat împreună şi ca unitate. Vezi ce „dovedeşte" contrariul, şi îţi negi întreaga realitate. Dar admite că tu ai făcut, în secret, tot ce pare să stea între fratele tău şi tine, separându-vă unul de altul şi de Tatăl vostru, şi clipa eliberării îţi va parveni. Toate efectele lucrului făcut au dispărut, pentru că sursa lui a fost descoperită. Pretinsa lui independenţă de sursă e ceea ce te ţine prizonier. E aceeaşi greşeală ca impresia că eşti independent de Sursa prin care ai fost creat şi din care nu ai plecat niciodată.
Răspunderea pentru vedere_ „A COURSE IN MIRACLES”
