1. Când priveşti relaţia specială, e necesar să îţi dai seama, mai întâi, că implică multă durere. Neliniştea, disperarea, vinovăţia şi atacul, toate intră în ea, întrerupte de perioade în care par să dispară. Toate acestea trebuie înţelese drept ce sunt. Indiferent de forma pe care o iau, sunt întotdeauna un atac îndreptat împotriva propriului sine, pentru a-l face vinovat pe celălalt. Am mai vorbit despre asta, dar nu am abordat anumite aspecte privitoare la ceea ce se încearcă aici de fapt.
2. Pur şi simplu, încercarea de-a face vinovat e îndreptată întotdeauna împotriva lui Dumnezeu. Căci eul ar vrea să îl vezi vinovat numai şi numai pe El, lăsând Fiimea expusă şi neprotejată în faţa atacului. Relaţia specială de iubire e principala armă a eului de-a te feri de Cer. Nu pare a fi o armă, dar - dacă te gândeşti cum o preţuieşti şi de ce - îţi vei da seama ce anume trebuie să fie.
3. Relaţia specială de iubire e darul cu care eul se laudă cel mai tare, un dar ce are cea mai mare atracţie pentru cei nedispuşi să renunţe la vinovăţie. „Dinamica" eului e aici foarte clară, căci - bazându-se pe atracţia acestui prinos - fanteziile axate în jurul ei sunt deseori foarte evidente. Aici, ele sunt judecate, de regulă, acceptabile şi chiar fireşti. Nimeni nu consideră că e un lucru bizar să iubeşti şi să urăşti deodată, şi chiar şi cei ce cred că e păcat să urăşti se simt doar vinovaţi, dar nu se corectează. Aceasta e condiţia „firească" a separării, iar cei ce învaţă că nu e deloc firesc par a fi cei nefireşti. Căci lumea aceasta e opusul Cerului, fiind făcută să fie opusul lui, şi tot ce e aici ia o direcţie total opusă adevărului. În Cer, unde înţelesul iubirii e cunoscut, iubirea e totuna cu unirea. Aici, unde iluzia iubirii e acceptată în locul iubirii, iubirea e percepută ca separare şi excludere.
4. Relaţia specială, născută din dorinţa ascunsă de-a primi iubire specială de la Dumnezeu, e cea în care ura eului triumfă. Căci relaţia specială e renunţarea la Iubirea lui Dumnezeu şi încercarea de-a asigura pentru sine specialitatea pe care a negat-o El. E esenţial pentru conservarea eului să crezi că această specialitate nu e iadul, ci Cerul. Căci eul nu ar vrea să vezi nicicând că separarea nu poate fi decât pierdere, fiind singura condiţie în care Cerul nu poate exista.
5. Pentru fiecare, Cerul e complinire. Nu poate exista dezacord în privinţa acestui lucru, pentru că îl acceptă atât eul, cât şi Spiritul Sfânt. Ei sunt însă în total dezacord în legătură cu definiţia complinirii şi a modului în care se realizează. Spiritul Sfânt ştie că întregirea, sau complinirea, stă mai întâi în unire, şi apoi în extinderea unirii. Pentru eu, complinirea stă în triumf şi în extinderea „victoriei" chiar până la triumful final asupra lui Dumnezeu. În asta îşi vede suprema libertate de sine, căci nimic nu ar mai rămâne să conturbe eul. Iată ideea lui de Cer. Şi, de aceea, unirea - o condiţie în care eul nu se poate amesteca - trebuie să fie iadul.
6. Relaţia specială e un procedeu ciudat şi nefiresc prin care eul uneşte iadul cu Cerul şi le face imposibil de distins. Iar încercarea de-a beneficia, în acelaşi timp, de pe urma imaginarelor „foloase" ale ambelor lumi a dus doar la fantezii pe tema celor două şi la incapacitatea de-a le percepe, individual, aşa cum sunt. Relaţia specială e triumful acestei confuzii. E un gen de unire din care unirea e exclusă, iar la baza încercării de-a ajunge la unire stă excluderea. Poate să existe oare o ilustrare mai bună a maximei eului: „Caută, dar nu găsi"?
7. Cel mai curios lucru dintre toate e noţiunea de sine pe care o cultivă eul în relaţia specială. Acest „sine" caută relaţia pentru a se complini. Dar, când găseşte relaţia specială în care crede că poate realiza acest lucru, încearcă să se „dea" în schimbul sinelui altuia. Nu e vorba aici de unire, căci nu există creştere, nici extindere. Fiecare partener încearcă să sacrifice sinele pe care nu îl vrea pentru un sine pe care crede că l-ar prefera. Şi se simte vinovat pentru „păcatul" de-a lua şi de-a nu da, în schimb, nimic de valoare. Oare câtă valoare poate să pună pe un sine pe care vrea să îl dea ca să capete unul „mai bun"?
8. Sinele „mai bun" pe care îl caută eul e întotdeauna unul mai special. Şi cine pare să fie în posesia unui sine special este „iubit" pentru ce se poate lua de la el. Acolo unde ambii parteneri văd acest sine special unul în celălalt, eul vede o adevărată partidă „ruptă din Cer". Căci niciunul dintre ei nu va recunoaşte că a cerut iadul şi, prin urmare, nu va conturba iluzia pe care şi-o face eul despre Cer, pe care i-a oferit-o eul să conturbe Cerul. Dar, dacă toate iluziile vin din frică - şi nu pot veni de altundeva -, iluzia Cerului nu e decât o formă „atrăgătoare" a fricii, în care vinovăţia e îngropată adânc şi învie sub forma „iubirii".
9. Farmecul iadului constă doar în teribila atracţie a vinovăţiei, pe care eul le-o oferă celor ce îşi pun încrederea în micime. Convingerea micimii stă în fiece relaţie specială, căci numai cei lipsiţi pot preţui specialitatea. Solicitarea specialităţii, şi perceperea actului de acordare a specialităţii ca act de iubire, face iubirea odioasă. Adevăratul scop al relaţiei speciale, în strictă concordanţă cu obiectivele eului, este acela de-a distruge realitatea şi de-a o înlocui cu iluzia. Căci eul e el însuşi o iluzie, şi numai iluziile pot fi martorii „realităţii" lui.
10. Dacă ai percepe relaţia specială ca un triumf asupra lui Dumnezeu, ai mai dori-o? Să nu ne gândim la natura ei înspăimântătoare, nici la vinovăţia pe care trebuie să o stârnească, nici la tristeţe şi singurătate. Căci acestea nu sunt decât atributele întregii religii a separării şi ale contextului total în care se consideră că are loc. Tema principală în litania pe care o închină sacrificiului este aceea că Dumnezeu trebuie să moară ca tu să poţi trăi. Şi tocmai tema aceasta e înscenată în relaţia specială. Prin moartea sinelui tău crezi că poţi să ataci un alt sine şi să îl smulgi de la altul ca să înlocuieşti sinele pe care îl deteşti. Şi îl deteşti pentru că nu crezi că îţi oferă specialitatea pe care o pretinzi. Şi, urându-l, l-ai făcut mic şi nevaloros, pentru că te temi de el.
11. Cum poţi să acorzi putere nelimitată lucrului pe care crezi că l-ai atacat? Adevărul a devenit atât de înspăimântător pentru tine, încât - dacă nu e mic şi slab, şi nedemn de valoare - nu ai îndrăzni să te uiţi la el. Crezi că e mai sigur să înzestrezi micul sine făcut de tine cu puterea pe care ai smuls-o adevărului, triumfând asupra lui şi lăsându-l neputincios. Observă cu câtă exactitate e înscenat acest ritual în relaţia specială. Între două persoane separate e ridicat un altar, pe care fiecare persoană în parte urmăreşte să îşi ucidă sinele şi să ridice, pe propriul ei trup, un alt sine care să îşi tragă puterea din moartea ei. Ritualul acesta se repetă la nesfârşit. Şi nu se încheie, nici nu se va încheia vreodată. Ritualul complinirii nu poate complini, căci viaţa nu se naşte din moarte, nici Cerul din iad.
12. De câte ori eşti tentat de o formă de relaţie specială să cauţi iubire în ritual, aminteşte-ţi că iubirea e conţinut, nu formă, de niciun fel. Relaţia specială e un ritual al formei, menit să ridice forma să ia locul lui Dumnezeu cu preţul conţinutului. În formă nu există înţeles şi nu va exista niciodată. Relaţia specială trebuie recunoscută drept ce e: un ritual fără sens, în care se extrage putere din moartea lui Dumnezeu şi se transferă ucigaşului Său, ca semn că forma a triumfat asupra conţinutului şi că iubirea şi-a pierdut înţelesul. Vrei să fie posibil acest lucru, chiar lăsând la o parte evidenta lui imposibilitate? Dacă ar fi fost posibil, te-ai fi făcut neputincios. Dumnezeu nu S-a supărat. Ci nu a putut lăsa să se întâmple aşa ceva. Nu Îl poţi face să Se răzgândească. Niciunul dintre ritualurile iniţiate de tine, în care te încântă dansul morţii, nu poate face eternul să moară. Şi nici substitutul pe care l-ai ales pentru Întregimea lui Dumnezeu nu poate avea vreo influenţă asupra ei.
13. Să nu vezi în relaţia specială decât o încercare lipsită de înţeles de-a pune alţi dumnezei înaintea Lui şi, prin venerarea lor, de-a face obscură micimea lor şi măreţia Sa. În numele complinirii tale, nu vrei aşa ceva. Căci fiecare idol pe care îl ridici înaintea Sa stă înaintea ta, în loc de ce eşti.
14. Mântuirea stă în simplul fapt că iluziile nu sunt înspăimântătoare pentru că nu sunt adevărate. Ele doar par să fie înspăimântătoare în măsura în care nu izbuteşti să le recunoşti drept ceea ce sunt; şi nu vei izbuti să o faci în măsura în care vrei să fie adevărate. Şi în aceeaşi măsură vei nega adevărul şi nu vei reuşi, prin urmare, să faci simpla alegere între adevăr şi iluzie; Dumnezeu şi fantezie. Aminteşte-ţi acest lucru, şi nu îţi va fi greu să percepi decizia drept ceea ce este, şi nimic mai mult.
15. Esenţa iluziei separării stă pur şi simplu în fantezia distrugerii înţelesului iubirii. Şi, dacă nu ţi se redă înţelesul iubirii, nu te poţi cunoaşte nici tu, cel ce îi împărtăşeşti înţelesul. Separarea nu e decât decizia de-a nu te cunoaşte. Tot acest sistem de gândire e o experienţă de învăţare foarte atent concepută, menită să îndepărteze de adevăr şi să ducă la fantezie. Dar, pentru fiecare învăţătură care ţi-ar dăuna, Dumnezeu îţi oferă corecţie şi scăpare deplină de toate consecinţele ei.
16. Decizia dacă să iei sau nu aminte la ce spune acest curs nu e decât alegerea între adevăr şi iluzie. Căci aici stă adevărul, separat de iluzie şi neconfundat cu ea nicidecum. Cât de simplă devine această alegere când e percepută ca fiind doar ce este! Căci numai fanteziile fac posibilă confuzia în privinţa acestei alegeri, iar ele sunt cu totul ireale.
17. Anul acesta, aşadar, e timpul cel mai bun să iei decizia cea mai simplă - şi singura, totodată - cu care te-ai confruntat vreodată. Vei trece puntea ce duce la realitate, pur şi simplu pentru că vei recunoaşte că Dumnezeu e de partea cealaltă şi că aici nu e nimic. În momentul în care îţi dai seama de asta, e imposibil să nu iei decizia firească.
„A COURSE IN MIRACLES”
